Saroo, drumul spre casă nu este un film. Este o poveste reală. Despre adopție, despre 80000 de copii din India care se pierd anual de familia lor, despre copii care nu au șansa să se nască într-o familie iubitoare și despre familii care își doresc copii.
L-am vizionat cu lacrimi în ochi (fix după Collateral Beauty), am râs când am văzut coafura lui Nicole Kidman și mi-am reamintit:
- E important să nu uităm NICIODATĂ de unde am plecat. Pentru că trecutul ne urmărește la fiecare pas și dacă nu suntem împăcați cu ce s-a întâmplat acolo, ne vom opri din drum, ne vom zbate, vom răni, ne vom ascunde și ne vom întoarce in trecut pentru a fi siguri că totul este în regulă.
- 1 din 2 persoane pe care le întâlnim sunt drăguțe pentru că au un interes.
- Orice spui la nervi, vor fi cuvinte pe care le vei regreta.
- Dacă tu crezi că ai o viață grea, că îți găsești cu greu clipe de fericire, că ai probleme, mergi la acest film și mai povestim după aceea dacă viața ta este chiar așa de groaznică.
- Adopția nu trebuie facută DOAR pentru că nu poți avea copii. Mi-a plăcut ideea familiei adoptive: de ce să mai facem și alți copii, când există atâtea suflete chinuite pe Pământ? Nu sunt total de acord dar mi-a plăcut foarte mult. Știu, în România este un proces extrem de anevoios, dar se poate. Știu, un copil nu este o jucarie sau o mașină nouă. Dar ce faptă mai bună poți să faci într-o viață?! Oricât de greu este să crești un copil, satisfacțiile, dragostea și momentele petrecute cu ei sunt magice.
Never give up,
Zina